Străzile labirintice ale citadelei se
pierd în urma mea, o dată cu umbra rece a iernii. Soarele îmi alintă fața și
căldura lui îmi inundă sufletul si inima ... e o senzație inefabilă . Cotesc la
stânga și din câțiva pași molcomi ajung în parc . Mă așez pe o bancă pentru
a-mi umple firea de verdele proaspăt al ierbii și de pacea din jur, dar sunt
întreruptă de râsetele a doi îndragostiți . Ea avea în mână un buchet imens de
lalele, iar el pare că îi șoptea la
ureche cuvinte de dragoste . Aceasta imagine atinge subconștientul meu și lasă
să se nască, mai clare ca niciodată câteva amintiri: primăverile de altădată...
amintirea celor cinsprezece trandafiri, a celor cinsprezece primăveri . De ce
primăvara se oferă mai multe flori ca în restul anotimpurilor ? Iubim și suntem
iubiți mai mult primăvara ?
Mă ridic și îmi urmez drumul . Fără să-mi dau
seama ajung lângă locul de joacă unde îmi petreceam mult timp în copilărie . Mă
întâmpină surâsul cristalin al unei fetițe cu bucle aurii jucând șotron. O
reacție instantanee a memoriei involuntare trezește copilul din mine, un copil
vesel, fericit, naiv și spontan .
Ieri, eram doar un copil ce nu cunoștea
tristețea și dezamăgirea. E un paradox...Atunci nu conta cine sunt sau ce
aspirații am, iar acum mă întreb cine sunt eu și nu găsesc un răspuns pe deplin satisfăcător . Mă
uit în oglindă sperând să găsesc fetița cu bucle aurii și gropițe, dar în locul
ei este o altă persoană, de multe ori străină mie, o persoană ce luptă și se
luptă să ajungă la cea mai înaltă treaptă a condiției sale, aceea de stăpână a
propriului destin . E specific umană această aspirație de a mă legitima pe
mine, cea de azi în fața neiertătoarei oglinzi a celei care am fost odinioară .
Mă aflu la vârsta în care optimismul se așează pe aceiași balanță cu
naivitatea, la vârsta în care nu pot decide singură, deși aș vrea să nu depind
de ajutorul nimănui . Adolescența, vârsta la care ai dreptul să faci greșeli,
punând efectul lor pe seama inconștienței, vârsta la care fugi pe treptele exigenței,
ce dau curaj pentru noi ascensiuni .
Sunt încă în parc și privesc în
jur…culoare, sunet și parfum de primăvară. Dezmățul mirajelor florale oferă
parcului farmecul incredibil al frumosului…
Constat că pe mine fiecare primăvară
mă readuce cu o forță irezistibilă pe străzile copilăriei, în acele locuri în
care imaginația omului matur, chiar dacă este înarmată și cu un gram de
luciditate este cuprinsă de un aer dulce, ușor depășit al celor dintâi
descoperiri în universul miracolelor zilnice .
Nu pot înțelege de ce trăiesc
primăvara acestă stare... Când privesc frumosul primăverii valuri de sentimente
și amintiri se izbesc cu o forță amețitoare de zidul realității . Privesc mai
atentă tot ce este în jur și constat că primăvara are atât sufletul cât și
cugetul unei adolescente, probabil, din cauza asta iubesc primăvara, pentru că
ea îmi atinge placa ultrasensibilă a amintirilor .
Ce apreciez mai cu seamă în acest
anotimp e încrederea cu care totul prinde contur mai puternic, mai clar, mai
plin de sens. Îmi dau seama că sufletul omenesc e suflet primăvăratic și primăvara
înseamnă încredere. Cred că nimic nu definește mai limpede, mai cuprinzător,
climatul actual al vieții noastre sociale decât această noțiune . Pe tema
încrederii s-au scris nenumărate pagini de literatură, dar niciuna nu mi-a dat
până acum un răspuns concret, așa cum o
face de fiecare dată primăvara .
Trăim într-o epocă în care cuceririle
științei, prin fulgerătoarea pătrundere a omului pe tărâmul cunoașterii, ne
determină să urcăm pe o scară cu un alt profil spiritual și de multe ori din
grabă sau superficialitate ignorăm faptul că esența vieții stă în lucruri
simple . Nici un aparat de zbor, indiferent de performanța lui nu va reuși,
nici macar să se aproprie de gingășia zborului unei rândunici. În goana de a
evolua încercăm să reproducem tot ce este în natură, fără să ne dăm seama că
aceste lucruri există și sunt ușor accesibile. Ar trebui să nu uităm niciodată
lucrurile importante, valorile spirituale, familia și copii, educația, bunul
simț și demninatea, dar nu în ultimul rând, în fiecare primăvară ar trebui să
ne reamintim că suntem copii.
Îmi revin ușor din reverie. Privesc
din nou fetița cu bucle aurii . Nimeni și nimic nu-i poate întrerupe jocul . Aș
vrea să mă alatur jocului ei, aș vrea ca ea să-mi împărtășească nevinovatia si seninatatea ce i se citesc pe
chip. Mă îndrept spre ea fără să-mi dau seama și îmi aud vocea, parcă străină,
rostind apăsat „Te-am urmărit cu privirea de ceva vreme și am observat că nu obosești. Cum
reușești să faci asta ?” Micuța mi-a răspuns zâmbind : „Să obosesc? Nu ințeleg
de ce toată lumea îmi spune că nu obosesc niciodată ? Pentru voi nu a venit
primăvara?” . Mi-am dat seama că întrebarea era inutilă . Odată cu înaintarea
în vârstă ne complicăm în lucruri simple . Era extraordinar să vad cum energia
fetiței era alimentată de farmecul primăverii, dar și mai frumos a fost să
descopar că o adolescentă și-a deschis sufletul în fața naturii, lăsând loc
primei iubiri, primelor sentimente puternice .
În drum spre casă trec din nou pe
lângă cei doi indragostiți...Bucuria ce li se citește pe chipul inundat de mult așteptata și târzia
primăvară , razele de soare ce devin o inepuizabilă sursă de emoție transmisă
prin gesturi , sunt semne că sufletul omenesc vibrează în fața eternei
regenerări a tot ce ne înconjoară .
